A zecea carte

O cronică în revista „Argeș”

Stimate cititoare, stimați cititori,

Țin cronica literară lunară în revista „Argeș”

Iată textul cronicii mele din numărul pe martie al revistei:

A zecea carte

Noul volum de poezie al lui Nicolae Coande, Nu sînt eu bestia (scris așa, cu sînt, ceea ce mă determină să renunț temporar la sunt și â, întrucît criticii trebuie să se ia după poeți, și nu invers, cum se crede îndeobște), este a zecea carte de versuri a poetului „nouăzecist”. Numărătoarea și rezultatul ei sînt înfățișate de autorul însuși, pe coperta 4, cu o trimitere către degetele propriilor mîini: „nu mi-am închipuit vreodată că voi ajunge să scriu cîte o carte pentru fiecare deget de la mîini. Acum, spre 60 de ani, am toate degetele ocupate cu ceva care se numește poezie, o pradă pe care nu am hăituit-o”. Sînt curios să văd ce paralelă va mai face Coande la următorul său volum, al unsprezecelea, degetele de la mîini fiind terminate…

Foto: fictiunea.ro

„Nouăzeciștii” au fost contestați de mulți ca generație distinctă, de sine stătătoare, și văzuți ca o prelungire a generației 80 (așa cum și „șaptezeciștii” erau văzuți în siajul generației 60). Ei au totuși anumite particularități lirice și un vizionarism post-expresionist întors către convulsiile ființei, nu către artefactul textual. Coande ține și el de această verigă lipsă (în concepția unor critici) dintre textualismul ludic-ironic, saturat de referințe culturale, dominant în anii ‘80, și minimalismul aparent fără miză pus pe agendă la începutul anilor 2000. Poetul este undeva acolo, parcă în afara hărților literare, nu numai sub raport generaționist, ci și pe axa Centru — Margine, Metropolă — Provincie, pe care o tematizează și în a zecea lui carte. Figura poetului „din sud” se conturează într-o solitudine nu umilă, ci dimpotrivă, orgolioasă, pe fundalul unei provincii în care vocea lirică, departe de a se pierde, devine pregnantă. Unul dintre cele mai sfîșietoare poeme din cartea de față îi este dedicat lui Sorin Vidan, scriitor care a murit fulgerător, și care îi prilejuiește lui Coande un tur de forță și expresivitate lirică. Poemul se intitulează, de altfel, Meciul, are mai multe secvențe (la fel și celelalte texte din carte), iar prima „rundă”, pe care o voi cita integral, pendulează între dramatismul, tragismul temei și estetizarea lirismului, ca într-un fel de revanșă a Artei asupra vieții mizerabile:

Dinții tăi știu că viața este un meci de box.

Nu ai proteză ești trimis în ring unde unul

încearcă 10 reprize să-ți spargă nasul arcadele

te curăță de ficat

arbitrul nu vede sîngele numără banii

știe că vei fi doborît o forță nemiloasă

îți cară pumni peste tot din colț se strigă

la tine dar tu nu vezi decît corzile te agăți

de cel care te lovește de peste tot

gongul nu sună au uitat să îți spună

la intrare că nu bate pînă nu vei fi doborît

încerci să termini lupta dar tu nu o termini

lupta spune cînd va fi gata. Gata ești la podea

tu și prosopul pe care antrenorul milos ți-l aruncă

tu și viața ta zdrențuită tu și inima ta care știe —

a știut tot timpul. Ești numărat respectuos.

În rest, am fost cu voi.

De reținut, din această „rundă” de poezie dramatică fără emfază și patetism, versul final, amintind de epistolele lui Pavel către corinteni; și care va fi reluat la finalul fiecăreia dintre „rundele” următoare, precum și la sfârșitul poemului ce încheie cartea, Cel mai bun dintre noi. 

Sunt două tendințe contrare în lirismul lui Coande, iar poetul are ambiția de a le concilia în chiar modul de constituire a textului și în compoziția lui. Aceasta din urmă e extrem de riguroasă, controlată permanent, cu simetrii calculate, circularități (mai sus am observat una) și cîte un vers percutant plasat în poziție forte în aproape fiecare poem. Autorul are așadar o adevărată disciplină a versificării și poetizării și își dă singur formate greu de respectat. Pe de altă parte, se observă în Nu sînt eu bestia tendința opusă, aceea de a utiliza libertatea asociativă și luxurianța imagistică în interiorul formatului asumat. În interiorul „chenarului”, imaginarul este aproape liber și manifestat în toate direcțiile și sensurile, cu o forță centrifugală care, în loc să adune într-un punct liniile poetice, le răspîndește. „Miliardarul de imagini” Ilarie Voronca ar putea fi menționat aici ca un posibil model de poetizare prin proliferare imagistic-asociativă și prin libertatea cu care asocierile însele sunt făcute.

Sesizantă este și estetizarea despre care vorbeam. Coande face versuri plastice, expresive și elegante dintr-o materie existențială rugoasă și abrazivă, topind în stil asprimea experiențelor pe care personajele sale le îndură. În această privință, se poate face o apropiere de Ion Mureșan, cu formula cvasi-imposibilă pentru alți poeți a unui expresionism locvace și histrionic. Episoadele întristătoare, secvențele dramatice, urâtul și răul dintr-o existență se „amortizează” prin eleganța discursivă și prin asocieri atît de vădit poetice, încît tensiunea referentului se disipează. De aici provine însă și un risc, vizibil în câteva texte din carte unde discursul pare a rula „în gol”, auto-centrat, cu o structură, e drept, susținătoare, dar fără o coerență de adîncime. 

Cînd, dimpotrivă, Coande își fixează o temă și o urmărește prin variațiunile ei, rezultatul se vede imediat — și este absolut remarcabil. Poetul „nouăzecist” e superior artistic multor autori din generația sa ori din altele; și față de unele „vedete” de la noi pe-mai-nimic-literar, îmi pare subevaluat. Memorabil este, în această a zecea carte, poemul intitulat Strada, compus și el din mai multe „runde” sau episoade și tatonînd, ca la Constantin Acosmei, absurdul existențial, convertindu-l în grotesc liric. Fiecare episod începe „într-o seară” și narează o serie de întîmplări în suită, lipsite de sens, descrise meticulos de cel ce le trăiește. Cu cît descrierea este mai exactă, mai precisă, mai „realistă”, cu atît logica succesiunii de întîmplări va fi mai evanescentă. La sfîrșitul fiecărui episod, stranietatea sa, atent construită de poet, este deplină, ca în această „rundă” finală, a unuia dintre cei mai convingători poeți de azi:

Într-o seară am auzit un zgomot pe stradă voci

astupate gemete scufundate în întuneric

m-am dus la fereastră să văd ce se întîmplă

dar nu se vedea nimic

și a trebuit să ascult în continuare foșnetul nopții

la o vreme am auzit un bărbat cum spune ceva

cu voce întretăiată de un fel de sughițuri

plîngea sau rîdea nu-mi puteam da seama

și atunci am ieșit cam sumar îmbrăcat dar era cald

vocea încă plutea în aer un cerc de țigară suflat

de gura unei femei senzuale cînd îți șoptește ceva

dacă aș fi avut ochi mai buni poate aș fi putut citi

ce auzisem în aerul polenizat de spasmele vocii

iar cînd întunericul a devenit complet am văzut

silueta unui bărbat care se ridicase puțin

în timp ce din mîini îi picura un fel de lichid îngroșat

iar în cădere pe strada pustie făcea mici cristale

care adormeau deîndată

dar cînd am citit lista cuvintelor lăsate în urmă

am simțit o tristețe pe care omul nu o poate îndura

și am plecat plîngînd încetișor spre casă

deși unii care m-ar fi auzit în aerul nemișcat

ar fi putut jura că rîdeam și gesticulam

ca un băiețel care vorbește singur în cameră

despre planurile lui de viață cînd va fi în fine bărbat.

Să sperăm că poetul „din sud” nu va face ca Tarantino care a anunțat că după un anumit număr de filme se lasă de meserie.

---

Nicolae Coande, Nu sînt eu bestia, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2022, 112 p.

Foto: Centrul Cultural Pitești

Toate textele mele de pe platforma Substack le veți putea citi, ca și pe acesta, gratuit, în fiecare marți. Dacă doriți să vă abonați la contul meu de Patreon pentru a avea acces oricând la întregul meu conținut (Texte | Newsletter Cultural | Cursuri academice online), folosiți pentru abonare butonul

Dacă v-a plăcut acest text din Texte © Daniel Cristea-Enache, îl puteți distribui prin butonul de mai jos. Vă mulțumesc pentru că faceți parte din comunitatea celor peste 12.000 de cititoare și cititori ai mei! 📖