Gaya
Moartea unui elefant
„Eu am o memorie de elefant!” îl auzi pe cîte unul lăudîndu-se gongoric şi impropriu, fără să cunoască sensul exact al sintagmei. Mizează pe memoria lui excepţională, habar n-avînd că, de fapt, elefanţii nu uită cît trăiesc cel mai mic rău care li s-a făcut. Dar după ce moare, un elefant devine oare mai iertător cu prostia şi ticăloşia omenească?
Am rămas mut citind demult, în „România liberă”, un articol-reportaj semnat de Mihnea-Petru Pârvu despre sfîrşitul singurului elefant de la Grădina Zoologică din Bucureşti. Adevăratul sfîrşit: fiindcă cel oficial a fost unul pompieristic, trîmbiţat cu multe regrete şi asezonat cu lacrimi vărsate prin cotidianele de mare tiraj. Gaya, animalul mult iubit, se retrăgea spre eternele plaiuri ale vînătorii, plînsă de toţi cei care-i fuseseră prin preajmă… Vine o vîrstă cînd, cu toate îngrijirile noastre pline de devoţiune, moartea îşi cere drepturile. Ce se poate face mai mult decît s-a făcut?
La 48 de ani, Gaya era aproape oarbă, ştirbă şi cu artroză. Pentru a o forţa să intre în padocul de iarnă, „specialiştii” au adus mai mulţi cîini poliţişti. Introduşi în ţarc, aceştia au muşcat-o de trompă, pînă cînd, îngrozită, vrînd să fugă, pensionara a căzut cu un picior sub ea, rupîndu-şi-l. Văzînd-o la pămînt şi plină de sînge, „specialiştii” au schimbat strategia. Au retras cînii şi au adus o macara. Cînd şi aceasta şi-a dovedit inutilitatea, de jur împrejurul ţarcului au fost puse pînze negre, iar Grădina Zoologică a fost închisă pentru două zile. Cu toate acestea, a răsuflat (prin mărturiile unor angajaţi) ce s-a întîmplat în continuare. Gaya a mai trăit pînă a doua zi dimineaţă. După ce a murit, a fost dusă cu tractorul la Cimitirul animalelor de companie. A fost tranşată cu drujba şi ambalată în saci de cîte o sută de kilograme; aşa a şi ajuns la cimitir, unde a fost incinerată.
Capul elefantului a primit însă un alt tratament post-mortem. Tractoristul l-a adus înapoi de la „Raiul animalelor” şi, din dispoziţia conducerii, a fost pus într-un vas cu apă, lîngă bucătăria furajeră. În prezent capul ei stă în aceeaşi magazie cu un geam mic, mereu deschis, pe unde intră pisici şi de unde iese un miros pestilenţial. Directoarea Grădinii Zoologice, Anca Oprea, a procedat aşa fiindcă are o „înţelegere” cu Muzeul Grigore Antipa pentru păstrarea craniului. Însă directorul Muzeului, Dumitru Murariu, îşi arată consternarea faţă de metodele utilizate în cazul Gayei. Şi nu îi vine să creadă că, de cinci luni de zile, capul ei stă în apă la temperatura camerei. Ce îşi aminteşte el: „Am fost sunat de doamna directoare cînd a murit elefantul, era într-o sîmbătă, specialiştii noştri nu erau în Bucureşti. Cînd am dat telefon duminica, doamna directoare Anca Oprea mi-a spus că a chemat deja ecarisajul şi a rezolvat problema”.
Şi pentru ca lucrurile să-şi arate întreaga lor faţă, acest desfăşurător al sfîrşitului Gayei trebuie pus în paralel cu evoluţia cazului Bosquito. V-o mai amintiţi pe Bosquito, căţeaua care a ucis un japonez în mijlocul Bucureştiului? În urma acestui incident, a devenit un patruped celebru; şi povestea sa i-a impresionat pînă la lacrimi pe soţii Bayer din Wallerthaem, Germania. Au adoptat-o şi sînt foarte fericiţi de acest nou gest caritabil. Din relatarea făcută de Constantze Haag, preşedinta Asociaţiei Prietenii lui Brunopet din Germania, lui Bosquito „îi place să stea întinsă în curte pe iarbă şi să doarmă singură pe canapea. Se comportă ca o prinţesă.”
(Din volumul Cinematograful gol, cu o prefață de Radu Cosașu, Editura Polirom, 2011)
Toate textele mele de pe platforma Substack le veți putea citi, ca și pe acesta, gratuit, în fiecare marți.
Dacă doriți să vă abonați la contul meu de Patreon pentru a avea acces oricând la întregul meu conținut (Texte | Cursuri academice online | Newsletter Cultural), folosiți pentru abonare butonul
Vă mulțumesc că faceți parte din comunitatea cititoarelor și cititorilor mei!