Stimate cititoare, stimați cititori,
Țin cronica literară săptămânală în „Literatura de azi”; o puteți citi și în revistă aici: https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/cronica-literara/less-is-more-59654
Iată textul cronicii:
Less is more
17 poezii de Dan Sociu este una dintre cele mai mici cărți din cîte am citit — și ea mi-a fost oferită de autorul însuși… sub formă de pdf, pentru masteranzii de la Literele bucureștene, cu care urma să discutăm despre întreaga lui poezie.
Încă înainte de a vedea textele de aici, să spun că am o reticență nu în fața cărților subțiri ci, dimpotrivă, atunci cînd apar volume foarte groase, impozante și luxoase, marcînd prin felul în care sînt editate atît condiția financiară a autorului, cît și credința sa că orice a pus ever pe hîrtie este extraordinar de important. Bineînțeles, nu mă refer la scriitorii dispăruți (e firesc ca din clasici să existe ediții cuprinzătoare și frumoase), ci la autorii contemporani lacomi ai tipăritului, care în nouă cazuri din zece sînt niște grafomani cu resurse. În schimb, atunci cînd un poet ca Dan Sociu ori, în epoca interbelică, Ion Barbu aleg să scoată o plachetă, aceasta arată nu dorința fierbinte a scriitorului de a publica mult și în orice condiții, ci pariul său că, în literatură, cantitatea nu contează. În 17 poezii și în barbiana După melci, avem așadar cîte un pariu artistic.
Cu o mobilitate intelectuală și o inventivitate literară remarcată de critici încă de la debutul său, Sociu e tipul de scriitor care caută formule și formate noi, „aventurîndu-se” și în direcții din frecventarea cărora imaginea sa anterioară ar putea avea de suferit. Este la antipodul poeților care, după ce au atins excelența într-o versiune lirică, o transformă pe aceasta în pattern personal și o reiau cu fiecare carte, pînă la sațietate. 17 poezii aduc în scenă un „nou” sau un „alt” Sociu, cu ghilimele fiindcă totuși cel „vechi” rămîne recognoscibil; și chiar în interiorul plachetei, în cuprinsul ei, textele diferă între ele semnificativ ca structură și compoziție.
Astfel, unele sînt foarte scurte și voit fără pretenții, concise ca niște haiku-uri, dar fără efortul de cuprindere și sinteză prin imagine a realității al acestora. La Sociu, e vorba mai degrabă despre niște instantanee ce fixează cîteva momente printre altele, o secvență care va trece:
ursuzi pe-o bancă
s-a pornit țîșnitoarea
ne-a stropit și am rîs
Persoana I plural, a cuplului ce rîde aici împreună, fusese precedată cu o pagină înainte de persoana I singular, a eului masculin, cu impulsuri tipic băiețești și adolescentine, ca și cum iubirea i-ar întineri pe cei ce o trăiesc și i-ar transporta către vîrste lăsate în urmă:
pofta s-o sărut
ca pofta să trag un șut
în mingea din drum
În al treilea exemplu, poemul, tot foarte scurt, diferă de cele de mai sus prin suspendarea acțiunii și a întîmplărilor de afară și fixarea unui moment domestic, cu o delicatețe împrumutată parcă de la felina care bea apă:
pisu bea apă
se-oprește din lipăit
și aud ploaia
Dacă asemenea versuri sînt un fel de selfies fără expunerea unei teme sau a unei mize exprimate prin ea, în alte pagini din plachetă vom observa că spațiul textual extrem de redus poate cuprinde o temă așa-zicînd mare precum dragostea, suferința, boala, moartea, învierea. Sînt teme strivitoare pentru orice scriitor, fiindcă au fost explorate și figurate de atîtea ori, încît abordarea lor este plină de clișeele literaturizării. Și totuși, Sociu reușește această performanță intensivă — de a exprima foarte mult, dacă nu Totul, în numai cîteva versuri, tema și miza ei explodînd pur și simplu în cuvintele „simple” ale unor poeme. Iată, în două strofe, suferința și moartea tuturor celor nevinovați:
în stîna ninsă
miala fătată
de mă-sa-i linsă
pînă-i curată
ș-apoi e luată
în brațe dusă
nevinovată
la moarte-i pusă
Excepțional în simplicitatea lui atent construită este un alt poem de numai patru versuri, amintind de Cimitirul Buna-Vestire al lui Arghezi, dar nu prin truculența pamfletară a romanului, ci anume prin finalul arghezian memorabil cînd „a înviat toată lumea” spre stupoarea acuzatorului. Spitalul este aici deodată golit de bolnavi, vizitatorii veniți „cu flori și portocale” aflînd ce s-a întîmplat de la o infirmieră „luminată la față”:
degeaba am venit cu flori și portocale
saloanele spitalului erau goale
„s-au ridicat și-au plecat toți de dimineață”
ne-a zis o infirmieră luminată la față
Și acest poem, și altele, ceva mai lungi, cu o anumită scenografie constituită în jurul unor personaje biblice (Iov, care la Sociu i-l explică pe Martin Buber unui măgar; sau Lazăr, care după ce învie iese „la el pe stradă în Earls Court/ să-și ia din Coop lămîi și-un bacs de apă minerală”), arată o preocupare a scriitorului pentru cele religioase și sfinte, una autentică și adîncă, nu ocazională și ironică. Dacă în Uau (2019) partea finală, cu episodul mistic, mi s-a părut „vădit lipită”, aici simplul fapt că printre cele șaptesprezece poeme din plachetă avem un procent însemnat de texte cu trimiteri biblice denotă un simț al metafizicului religios care „intersectează” realitatea prozaică și o face să strălucească. Lazăr al lui Sociu pășește „plutind pe-un zîmbet prin mulțime”, iar femeile, copiii și cîinii percep imediat miracolul Învierii atunci cînd se întîlnesc cu el. Contaminat de prezența în carne și oase a unui om care murise este și automatul din Coop, umanizat deodată și supus greșelii:
omul abia înviat are o gravitație specială
femeile simt și simt și copiii și cîinii
trăgeau spre el de-și dezechilibrau stăpînii
și-automatul a uitat să-i încaseze apa minerală
Absolut remarcabile sunt și poemele de dragoste, unul dintre ele fiind versificat într-o manieră mai tradițională și creînd o atmosferă de basm rusesc:
dragostea ta, și ușoară și grea
cade pe mine ca un munte de nea
fulg după fulg cad pe casa mea în amurg
eu fac foc și focul te-ncălzește
și căldura casei mele te topește
Iar altul rulînd „dialectic” complicații psihologice și morale, nuanțele sentimentale ale iubirii care se folosește și de cruzime pentru a se aprinde mai tare:
cînd mă port cu tine rău
dar tu vii oricum zîmbind
și-aștepți să mă vezi zîmbind
atunci îmi pare foarte rău
că mă țin de-al naibii tare
pleci umilă, aplecată
imediat ce ești plecată
parcă te iubesc mai tare
17 poezii este o plachetă cu care Sociu își confirmă valoarea; și totodată acel coeficient de impredictibilitate al traiectoriei sale lirice. Îmi va fi și mai milă, după ce am recitit o asemenea splendidă cărticică, de toți autorii volumelor impozante, luxoase și mediocre pentru hîrtia cărora s-au tăiat copaci degeaba.
---
Dan Sociu, 17 poezii, Casa de pariuri literare, București, 2021, 24 p.
Foto: Centrul Cultural Pitești
Design pe Canva: © Daniel Cristea-Enache
Toate textele mele de pe platforma Substack le veți putea citi, ca și pe acesta, gratuit, în fiecare marți. Dacă doriți să vă abonați la contul meu de Patreon pentru a avea acces oricând la întregul meu conținut (Texte | Newsletter Cultural | Cursuri academice online), folosiți pentru abonare butonul
Dacă v-a plăcut acest text din Texte © Daniel Cristea-Enache, îl puteți distribui prin butonul de mai jos. Vă mulțumesc pentru că faceți parte din comunitatea celor peste 12.000 de cititoare și cititori ai mei! 📖