LIFE („O baie la Iași”)

Un text scris pe 5 noiembrie 2021, la Iași

Foto: dce

Azi m-am trezit foarte devreme. Era cald în cameră și visasem ceva complicat, fără să-mi rămână în țeastă ce anume. Oricum, nu e OK: dacă tot duc o viață complicată, mi se pare nedrept să nu visez mai simpluț. Niște baloane roșii, un zbor, un înot, ceva de genul ăsta, nu țesături onirice prin care mă pierd ca eroul din Interstellar la sfârșit.

Buimac, am regăsit cu încântare panorama Iașilor de la etajul 7 al Hotelului Moldova. Era întuneric, dar unul luminat de reflectoare: Biserica și Palatul păreau niște împărătese arhitectonice. Când a început să se mai ducă întunericul și parcă se distingeau colinele în depărtare, mi-am spus că e timpul să fac o baie.

Asta e o altă fixație a mea. Așa cum un cățel își marchează teritoriul făcând pipi pe pomi, boscheți, roți de mașini, garduri, eu am ținut să fac baie în hoteluri și vile, în case unde am fost prin sistemul B&B și în tot felul de locuri unde ne-am petrecut vacanțele. Sigur, nimic nu se compară cu cada de acasă și cu aburul gros ce rezultă dintr-o baie semnificativă a mea; dar, dacă baia mea de acasă este arhetipul Băii, am căutat peste tot variantele ei.

Am căutat deci varianta băii de acasă și în camera de la Hotel Moldova; și am găsit rapid cada din baie, numai că nu avea dop.

Cum să umpli o cadă cu apă fierbinte, dacă nu ai dopul de la cadă? Mintea mea odihnită s-a pus în mișcare și în gentuța unde uitasem să pun pasta de dinți am găsit o cutie rotundă cu un capac de plastic moale. Am luat capacul și l-am mulat, ca Brâncuși în mizerie, în orificiul căzii.

Spre încântarea mea, cada s-a umplut într-un interval rezonabil cu apă fierbinte și mi-am lăsat capul pe marginea ei, cu fericirea celui ajuns în paradisul acvatic. E atât de plăcut să stai în apă fierbinte și să nu te gândești la nimic!... Era ora 5. Eram în apa fierbinte. Totul era așa cum trebuie să fie. Perrrfect.

Atunci, cu un al șaselea simț, am înregistrat un fel de săgeată zbârnâind dintr-o direcție necunoscută. Ceva nasol se întâmpla live, dar nu înțelegeam ce.

Apa din cadă a început deodată să scadă, astfel că m-am apucat să meșteresc din nou la capacul moale. Eram în drum spre Rodin, dar mai aveam ceva de mers. Un sfert de cadă se dusese prin căpăcelul meu, pe lângă el, ca o cascadă nesimțitoare. Un uruit neplăcut acompania înfrângerea mea și a căpăcelului meu. Apa se ducea pe țeavă și nimic nu părea că o poate opri.

În disperare de cauză, am acoperit orificiul cu călcâiul drept, să opresc dezastrul. Dar dezastrul, biet om inconștient, nu era acolo, ci nițel mai așea, lângă cadă. Din orificiul de scurgere al băii — nu al căzii — ieșea apă în toată baia.

What the fuck! am exclamat, riscând să-i trezesc pe scriitorii de la etajul meu. Pierdeam apă în cadă și mă pomeneam cu apă pe jos în baie, avansând implacabil în toate direcțiile. M-am năpustit ca un tigru la prosoape și am început să le arunc pe jos ca pe niște stăvilare albe. Unul în dreptul ușii, fiindcă apa aia dementă curgând de jos în sus (nu trebuia să fie invers, totuși?) se ducea spre holul camerei, având ideea nefericită să treacă pe sub ușă. Am făcut un dig acolo.

Am analizat la rece situația, fiindcă oricum cada se golise pe trei sferturi și începusem să dârdâi. Digul meu era bun. Dar în baie se crease un mic lac de acumulare. Eram ca la barajul Vidraru sau acolo în Harghita unde am fost noi în vacanță. Apa din toată baia era călduță și nu dădea semne că ar vrea să se scurgă pe acolo pe unde venise. Era cam de două degete și nu scădea neam.

Am renunțat la ideea mea de a face baie tacticos la Iași, mi-am luat căpăcelul și l-am pus la loc (cine știe când mă va mai ajuta el la fel de mult?), iar apoi am îngenuncheat, cu umilitate, în mijlocul apei călduțe. Am luat alte prosoape decât digul și am început să „strâng” apa cu ele, storcându-le apoi în weceu. Nu prea mai aveam încredere că dacă le storc în cadă nu mă trezesc iar cu apa în baie, ca într-un perpetuum mobile.

Așa, Daniel, e bine, bine așa: ia apa, stoarce prosopul, din nou apa, stoarce bine, ca în Karate Kid când făcea ăla micu’ curat în coșmelie. E bine, nu te opri. A-pă — stoar-ce — a-pă — stoar-ce.

Făceam progrese în mod vizibil. Mai era o peliculă de apă în baie, dar foarte alunecoasă. Mi-am zis că ar fi bine să nu alunec și să-mi sparg capul la Iași. Am ieșit prudent din baie și am călcat pe o mochetă care era udă pe o rază de vreo 40 de centimetri. Am mers în semicerc să văd ce treabă bună făcusem și cu mocheta. Am respirat ușurat: de la un punct, mocheta era uscată. Localizasem inundația. Eram stăpân pe situație.

M-am mai jucat olecuță cu prosoapele pe mochetă, ca atunci când eram mic și socializam cu fetițele pe un covor colorat; iar apoi m-am întins pe pat, vlăguit, dar cu un sentiment de triumf. Am făcut totuși baie!...

Se făcuse lumină și Iașiul se vedea superb de sus, de pe catarg. Ajunsesem în port.

Foto: Centrul Cultural Pitești
Design pe Canva: © Daniel Cristea-Enache

Toate textele mele de pe platforma Substack le veți putea citi, ca și pe acesta, gratuit, în fiecare marți.

Dacă doriți să vă abonați la contul meu de Patreon pentru a avea acces oricând la întregul meu conținut (Texte | Newsletter Cultural | Cursuri academice online), folosiți pentru abonare butonul

Dacă v-a plăcut acest text din Texte © Daniel Cristea-Enache, îl puteți distribui prin butonul de mai jos. Vă mulțumesc pentru că faceți parte din comunitatea celor 13.000 de cititoare și cititori ai mei!📖