Munca lui Eminescu

O laborioasă gazetărie și o mare poezie

Se vorbește și se scrie frecvent despre Eminescu în rama unei admirații pe care marele poet o merită din plin. Mai puțin merită el, cred eu, discursurile găunoase și elogiile clișeizate, sintagmele ce diminuează ori exclud spiritul critic, ditirambii care ajung (de două ori pe an) să exprime nu amplitudinea personalității lui și genialitatea sa poetică, ci un calcul de oportunitate.

Demagogia bună să obțină voturi și fonduri s-a servit copios de imaginea lui Eminescu. E însă o fundamentală diferență între Eminescu elogiat de Noica și Eminescu elogiat de Vadim Tudor; ori între Eminescu analizat critic de G. Călinescu și Eminescu „analizat” de cutare veleitar.

Dar nu la aberațiile „eminescologiei” naționaliste vreau să mă refer în acest text, ci la un aspect pe care l-am văzut prea puțin discutat în zecile, sutele de contribuții care inundă, în ianuarie și în iunie, spațiul public. Atunci (acum) ne amintim cu toții de Eminescu și ne revărsăm omagiile. Mitizarea și absolutizarea poetului, văzut ca o chintesență a românismului exemplar (Caragiale ne oferă imaginea cealaltă, mai puțin flatantă, despre noi înșine), duce la „extragerea” lui Eminescu din biografia sa, atât de scurtă, și din epoca istorică în care a trăit.

Proiectat simbolic într-o dimensiune atemporală, a eternității, poetul se vede desprins de „învelișul” lui omenesc, de carnea și sângele, pielea și mustața dintr-un portret de maturitate. Se preferă în nouă cazuri din zece portretul celălalt, adolescentin și „romantic”, pe care nu se văd nici ridurile, nici oboseala, nici amarul existenței lui Eminescu. Altfel spus, preferăm un Eminescu simbolic aceluia real și folosim o imagine frumoasă care se suprapune, vai!, prea puțin cu desfășurătorul existenței sale.

Că icon-ul geniului atemporal și asocial n-are nicio legătură cu concretul implicării lui Eminescu în spațiul societății în care a trăit, în dezbaterile acesteia, în politicul, juridicul, economicul epocii lui — e limpede. „Atemporalul” era implicat până la măduvă în problemele care se puneau, atunci, țării sale. Iar poetul nu-și etala genialitatea lirică în coloanele contribuțiilor sale jurnalistice și nu le oferea cititorilor sonete ca editoriale.

„Aspectul” despre care cred că merită să discutăm ceva mai mult și mai serios este cât și cum muncea Eminescu. Iar exemplul muncii sale poate fi dat și altora care, socotindu-se geniali, strâmbă din nas la ideea de a fi inspector școlar, sau bibliotecar, sau gazetar, sau chiar scriitor profesionist.

Eminescu a muncit cu atâta seriozitate și dedicație în aceste diferite profesii, nescoțând ochii nimănui cu genialitatea lui, ci punând, cum se spune, osul la treabă, încât imaginea Luceafărului trebuie nițel ajustată.

Eminescu a fost un Luceafăr foarte pământean, scrupulos la datoria lui de revizor școlar; și un poet-nepereche căruia îi plăceau munca temeinică și cei care o făceau. Înseși versurile lui, care pot fi citite în manuscris, arată o lucrare până la epuizare asupra textului, cu variante în regim perfecționist; iar harta lecturilor sale aproape că sperie prin vastitate. A crede că e suficient să fii „geniu” ca să fii incult și să scrii mai mult decât citești ori că este destul să pari Luceafărul poeziei românești și deci nu te poți „coborî” să scrii un articol înseamnă, după mine, a rata întâlnirea cu adevăratul Eminescu.

Căci acesta nu e greierele din cunoscuta fabulă, după cum nu este furnica robace opusă lui, ca exemplu pozitiv. Adevăratul Eminescu se află și într-o parte, și-n alta a fabulei esențializatoare, făcând din sine însuși o sinteză de gratuitate și etos al muncii.

În genere munca intelectuală este la noi desconsiderată. Ați observat? Cei care muncesc ar fi numai cei care dau la sapă, nu și niște scârța-scârța pe hârtie, scriitori și gazetari de care e plină lumea, ori inspectori școlari, bibliotecari, profesori trudind întru luminarea tinerei generații. După o zi de școală, mama mea adoptivă, Doina Cristea, care a fost profesoară de limba și literatura română, era literalmente epuizată de efortul făcut.

Și cum se simte un scriitor când pune punctul final unui text? Rebreanu, când ieșea „în lume” după ce scria la un roman, li se părea celor cu care vorbea „beat” de oboseală. Dar ce efort depune un gazetar la care articolul propriu-zis este numai vârful unui aisberg de documentare? În fine, cât și cum a muncit un om care a făcut, deopotrivă, o laborioasă gazetărie și o mare poezie?

De aceea mie nu-mi plac câtuși de puțin omagiile calpe și tămâierile cu care ne fericește, de două ori pe an, oficiantul cultului eminescian. E suficient să spună câteva formule ritualice și să le segmenteze prin câte un „ah”, un „oh”, pentru a se plasa, în imaginarul personal, pe orbita geniului eminescian. E atât de simplu și nu îl costă nimic — în timp ce pentru Eminescu a fost atât de complicat; și l-a costat atât de mult.

Cât despre politicienii noștri demagogi… În timp ce Eminescu a muncit până la epuizare pentru limba română, pentru literatura națională, pentru cultura noastră și pentru binele societății, speculanții lui dau din coate pentru subvenții de la Stat, iar și iar, încă și încă o dată, și de acolo, și de dincolo, și de dincoace, prin fundațiile lor cu ștampile și tot dichisul.

Toate textele mele de pe platforma Substack le veți putea citi, ca și pe acesta, gratuit, în fiecare marți.

Dacă doriți să vă abonați la contul meu de Patreon pentru a avea acces oricând la întregul meu conținut (Texte | Newsletter Cultural | Cursuri academice online), folosiți pentru abonare butonul

Vă mulțumesc că faceți parte din comunitatea cititoarelor și cititorilor mei! 📖