🆕 Newsletter Cultural © Daniel Cristea-Enache
27 iulie 2023
Stimate cititoare, stimați cititori, vă invit să citiți noul Newsletter Cultural © Daniel Cristea-Enache — 27 iulie 2023.
1. Despre Tudor Arghezi, la „Revista Culturală Trinitas”
La emisiunea „Revista Culturală Trinitas” realizată de Teodora Stanciu la Radio Trinitas, la rubrica mea Linia de contur, am vorbit despre posteritatea lui Tudor Arghezi
Foto: MNLR
Emisiunea a fost difuzată duminică, 23 iulie 2023; iar rubrica mea o puteți asculta aici:
Foto: Marius Brașoveanu/ Radio Trinitas
2. Doina Ruști — invitata lunii iulie pe LiterNet
La rubrica Bibliopolis, pe LiterNet, port dialoguri ample cu unii dintre cei mai importanți scriitori și critici literari români. Invitata din luna iulie pe LiterNet este Doina Ruști, „rundele” fiind săptămânale. Iată un fragment din a treia „rundă”, cu răspunsuri memorabile ale scriitoarei, sub titlul plastic Mi-l amintesc pe Ceaușescu lătrând peste toată România:
„Fiind de capul meu, fără familie, fără autoritate imediată, nu aveam simțul primejdiei. De pildă, îmi amintesc de o oră de filozofie (marxistă) din liceu: profa spunea ceva de genul «tinerii au datoria să fie optimiști». În filozofia marxistă nu există pesimism. Ca stare, e depășită, limitată la poezia romantică. Bineînțeles că nu puteam să fiu de acord. Discuția se lungea, o enervam pe profesoară și avem mereu nota scăzută la purtare. Dar situațiile de genul ăsta nu proveneau dintr-o atitudine de negare constructivă a ideologiei comuniste, ci din incapacitatea mea de a accepta o autoritate defectă, injustiția, opresiunile. Totuși, în timp mi-am dat seama că ideile cretine pe care se chinuiau să ni le bage în cap aveau și o latură folositoare.
Mi-amintesc de o altă fază din timpul facultății. Era frig, luna noiembrie. Pe un câmp făceam manevre militare. Respectiv țineam pistolul mitralieră în diverse poziții - vă amintiți? La picior, pe umăr, ochind nu știu ce inamic, aruncându-ne pe burtă și alte chestii. Colonelul era un tip cu mansarda goală, căruia în mod evident îi făcea plăcere să vadă 80 de studente făcând manevrele inutile. Și asta timp de câteva ore. Aveam 4 ore de instrucție. Mi s-a părut inuman și i-am spus, chestie care nu era ca la școală, ci trebuia să cer permisiunea ca să raportez etc. Bineînțeles, eram convinsă, cum sunt și acum, că ne teroriza din plăcerea tipică frustraților. Opinia mea a pus paie pe foc, așa că mi-a ordonat să fac nu mai știu exact ce, în mod accelerat, în bătaie de joc. Era frig, am spus, deja eram foarte enervată, așa că am refuzat. Or, neexecutarea ordinului însemna trădare, adică tribunal militar, închisoare, adio facultate și viață. Plus toate discuțiile legate de trădarea țării, adică a partidului, a conducătorului suprem care era și comandantul armatei. Totuși, consideram mult mai grav să-l las pe piticul ăla să continue, așa că am luat PM-ul de țeavă și l-am aruncat către el, punându-l la curent cu ultimele cuceriri ale argoului studențesc. A fost un scandal înfiorător și lung. Nu voiam să-mi bat cuie în talpă, nu eram o protestatară. Ci învățasem deja că în societatea aia puteai să obții orice în numele ideologiei, făcând caz de așa-zisele principii, în care deși nu credea nimeni, absolut nimeni nu îndrăznea să le contrazică. Iar aceasta a fost și calea mea în situația dată.
Tocmai de aceea, în romanele mele nu apar teorii, episoadele nu sunt purtătoare ale unei direcții politice. Îmi plac personajele libere.”
Întreaga „rundă” poate fi citită pe LiterNet, aici: https://cutt.ly/xwaZqnUH
Foto: din arhiva personală
3. Pe LiterNet, rubrica La persoana I — Diana Serena Bunea în dialog cu Daniel Cristea-Enache
Diana Serena Bunea (English Teacher, Collège Mont-Royal, Montréal și corespondentă a revistei „Literatura de azi”) mi-a făcut onoarea unor convorbiri ce vor constitui o carte; și care sunt purtate, bilunar, pe LiterNet, la rubrica La persoana I.
Foto: Anastasia Moise
Iată un fragment din a cincea „rundă”, purtând titlul Cum bătea Istoria familiei mele ca o inimă de demult și care a apărut azi pe LiterNet:
𝐃.𝐒.𝐁.: M-ați făcut curioasă, aștept cu nerăbdare să văd unde duce istorisirea... Cum ați aflat despre strămoșii Dvs. nobili, în ziua toridă de vară bucureșteană?
𝐃.𝐂.-𝐄.: Stimată doamnă Profesoară, pare că mă lungesc acum cu explicațiile și procedez ca un scriitor, prin „dilatare" epică, dar adevărul adevărat e că rezum tot „desfășurătorul" acela aberant, suprarealist, și mai „sar" din episoadele care se repetau ori se topeau unu-n altul. Vecinul, ia-l de unde nu-i, pe Facebook feed-ul meu era plin de reclame stupide, as usual, în timp ce prietenii probabil se odihneau frumușel după rulourile și jaluzelele lor, într-o răcoare binefăcătoare; iar eu stăteam aici ca o victimă de lux, înconjurat de acarieni, având numai o batistă cu care mă ștergeam de transpirație. Nu aveam ce face. Trebuia să am răbdare, să aștept să se scurgă Timpul acela înnebunitor de lent.
Și totuși, aveam ce face, iar spiritul meu aventuros, imaginativ, nu doar comod și burghez, m-a făcut să-mi înfrâng sila de acarieni (nu e de glumă cu bestiile astea mici, până la tratament nu-mi mai puteam ține cursurile, tușeam încontinuu din cauza lor) și să mă uit prin biblioteca bunicilor. A fost emoționant să redescopăr unele dintre cărțile pe care le știam de când eram mic (de pildă Ion de Rebreanu în prima ediție, cea din 1920), amestecate cu unele mai noi, abandonate de chiriași; dar le priveam de la o mică distanță, prudent, fără să le ating.
Am „flanat" pe lângă mica bibliotecă a bunicilor și apoi am ajuns în fața unui bufețoi pe care de asemenea mi-l aminteam din copilărie. Aș zice „scrinul negru" ca la Călinescu, dar eu nu fac proză ca „divinul critic", astfel că sunt denotativ și las cititorul să pună el conotațiile și simbolurile și referințele livrești. Era și este un bufet masiv, un bufețoi, de o culoare incertă (știați că mulți bărbați, printre care și eu, nu cunoaștem culorile?) și care stătea nemișcat în fața mea, plin probabil de „troace", cum ar spune soția mea, și de acarieni.
Bufețoiul, cumva, părea că mă sfidează și m-am gândit să-l las în plata Domnului și să mă întorc la bibliotecă să răsfoiesc cărțile pline, și ele, de praf. Timpul stătea de multișor în loc, dar vecinul, fiindcă trecuse deja o veșnicie de când plecase, trebuia să vină cu sculele. Eram întors cu totul spre camera cu biblioteca și urma să intru în ea să mă uit iarăși la cărți. Dar în ultima clipă, ceva m-a oprit. Fără să-mi explic propria comportare, m-am dus glonț la bufețoi să-l deschid.
Ei, ghinion! Bufețoiul era închis, iar cheia lipsea. Atunci am lăsat baltă biblioteca și m-am ambiționat cum fac la jocul meu de strategie preferat, Age of Empires. Când îmi intră ceva în cap, nu mă las bătut cu una, cu două. E o chestie de onoare să nu cedez, astfel că, așa cum la Age of Empires am stat o zi și o noapte, în fața calculatorului, să-i înfrâng pe Marcus Antonius și Cleopatra, acum eram chitit să găsesc cheia bufețoiului. N-a durat decât cinci minute și am găsit-o într-un sertăraș (la fel de nevizitat de cârpă și de Pronto). Am luat-o, am deschis bufețoiul și au căzut pe jos niște bulendre sau niște „troace", cu termenul Alinei. „Troace" desemnează conform DEX și încălțămintea „veche, uzată, lăbărțată" — și chiar un asemenea pantof vechi a căzut pe podea din bufețoi. Cu silă, l-am vârât la loc și am dat să închid ușa la bufețoi, for ever locked, dar Dumnezeu m-a oprit iar și m-a făcut să mă uit în obscuritatea aia puțin mai în spate.
Întreaga „rundă” poate fi citită pe LiterNet, aici: https://cutt.ly/5waJtT9k
În imagine: Diploma de absolvire a străbunicului meu, baronul Maximilian Victor Heinrich von Rampach, emisă de Politehnica din Zürich pe 28 martie 1878
4. John Malkovich pe scenă la Timișoara
Pe LiterNet, Manu Anghelescu abordează printr-o cronică „evenimentul din programul Timișoara Capitală Europeană a Culturii despre care vorbește toată lumea". La Teatrul Național din Timișoara, spectacolul este prezentat în cadrul Anotimpurilor FEST-FDR, parte din traseul Vocile orașului / Atelierul Identitate din cadrul Programului Cultural „Timișoara - Capitală Europeană a Culturii 2023". Iată un fragment din cronica scrisă de Manu Anghelescu:
Tot ce știu este că experiența aceasta de meta-poveste în poveste, de film în teatru și de operă în improvizație teatrală mi s-a părut uau! Cred că odată cu reprezentația asta m-am simțit respectată atât ca locuitor al unei capitale europene a culturii, dar și ca om care consumă muzică clasică, teatru și film. Cred că în acel moment puteam să mă simt la Londra sau în L.A. Doar că aproape de Elisabetin, un fel de Hyde Park local.
Navigând printre librete și texte, printre arcușuri și John Malkovich, Comedia infernală este o monografie a paradoxurilor: tentație și autocontrol, carismă și violență, eleganță și vulgaritate, adevăr și minciună. Pentru că așa cum zicea John Malkovich la conferința de presă (pentru el venise de fapt toată lumea din sală), "my editor told me once in Being John Malkovich that Malkovich would't have done that.", el însuși mărturisind într-un interviu că a abordat personajul din Being John Malkovich ca pe orice alt rol fictiv și că singurul lucru din viața sa reală care s-a reflectat în film a fost garderoba sa.
Întreaga cronică poate fi citită pe LiterNet, aici: https://cutt.ly/nwaZsRe7
Dacă v-a plăcut 🆕 Newsletter Cultural © Daniel Cristea-Enache — 27 iulie 2023, îl puteți distribui prin butonul de mai jos. Vă mulțumesc pentru că faceți parte din Comunitatea celor peste 12.000 de cititoare și cititori ai mei! 📖
