Visurile mele vechi se împlinesc de o vreme încoace unul câte unul.
Am visat, când eram copil, că voi revedea Star Wars alături de băiatul meu? Am visat; şi am primit bonus şi episoadele mai noi. Am sperat că o să-i placă Indiana Jones? I-a plăcut atât de mult, încât îl joacă şi pe PSP. În fine, dar nu în ultimul rând: am văzut, cu ochii minţii, cum voi juca ping-pong cu un young Padawan care odată şi-odată o să mă întreacă, dar fără a trece de partea întunecată a Forţei?
Pentru această încleştare ne trebuia o masă profesională. N-a fost greu s-o găsim, odată ce-aveam în căscioara noastră spaţiul adecvat pentru ea. Am mângâiat-o cu privirile la Decathlon, bucurându-ne de albastrul ei proaspăt; am probat-o în mijlocul magazinului franţuzesc, printre clienţi care jucau baschet şi pescari verificându-şi undiţele. Dacă Decathlon e o splendoare polisportivă, masa noastră viitoare, Cornilleau, devenea centrul albastru marin al minunii.
Curând aveam s-o găsesc pe jos, în subsolul de-acasă, sub forma unor subansamble ce se cereau asamblate. Întotdeauna aceste operaţiuni de montaj mă solicită prea mult pentru a le da curs. Sunt nepriceput, stângaci, atehnic. Astfel că „supervizam” acţiunea executată de o soţie devotată şi un băiat entuziast. Treaba mergea ca unsă, Cornilleau se întrupa.
Deodată, însă, motorul s-a gripat, ritmul a devenit sincopat. Lucrurile până atunci uşoare păreau cam dificile. Capul familiei a fost solicitat, nu pentru a gândi asupra procesului, dar pentru a pune osul la treabă şi a înşuruba piuliţele. Zis şi făcut: am pornit la atac, hotărât să isprăvim cât mai repede. Piuliţa pornea a se învârti uşor, ca în joacă. După două-trei rotaţii, se înţepenea. Am luat cheia, apoi patentul, apoi şurubelniţa. Cu chiu, cu vai, unul ţinând contra, altul învârtind în pofida tuturor obstacolelor şi rezistenţelor, am încropit un sfert de masă. Michelangelo pictând Capela Sixtină s-a chinuit probabil mai puţin decât familia iubitoare de ping-pong băgată pe sub plăcile şi picioarele de masă in statu nascendi.
Un vecin priceput fu chemat în ajutor. Plăcerea lui de a monta orice, oricând era vizibilă. Avea nu numai dexteritate, ci şi scule. Deţinea şi ceea ce se numeşte viziune, „gândind” masa atât în faza finală, cât şi în acestea mai jalnice, intermediare.
Curând însă, vecinul luă în piept problema noastră. Blestematele de piuliţe franţuzeşti „începeau” bine, dar se „stingeau” curând din mişcarea lor circulară. Familia reunită îşi amintea, ca prin vis, că în primul sfert de oră al montării totul mersese şnur. Patentul, cheia, şurubelniţa – à quoi bon? Degetuţele noastre fuseseră arhisuficiente pentru a înşuruba aceste piuliţe care, acum, ni le zdreleau…
Începusem să cred într-o personalitate a piuliţelor, într-un capriciu al lor: când vor să se învârtească, se învârtesc. Când nu, nu. Sau poate că depăşisem ora la care, în Occident, se lucrează la montaj? Poate că sindicatele franţuzeşti le imprimaseră acest reflex, de a se împotrivi, obstinate, oricărui client din fostul lagăr socialist care încearcă să le utilizeze în afara programului?
Masa era tot pe jos, într-o stare aproximativă de agregare. În calea visului meu stăteau aceste micro-fatalităţi, înţepenite pe la mijlocul şurubului norocului.
După ce le-a studiat atent câteva minute şi le-a introdus reperele în computerul din cap, vecinul hipercompetent a ridicat acuzator punguţa cu piuliţe de la Decathlon sub becul incandescent:
„– Nu-s bune.”
Toate textele mele de pe platforma Substack le veți putea citi, ca și pe acesta, gratuit, în fiecare marți.
Dacă doriți să vă abonați la contul meu de Patreon pentru a avea acces oricând la întregul meu conținut (Texte | Newsletter Cultural | Cursuri academice online), folosiți pentru abonare butonul
Vă mulțumesc că faceți parte din comunitatea cititoarelor și cititorilor mei!