Piulision (II)
Montarea mesei de ping-pong Cornilleau (iunie 2010)
Ce-ar fi făcut nouă români din zece în această situaţie-limită, a unor piuliţe de cinci amestecate cu unele de şase?
De bună seamă, s-ar fi dus glonţ la Decathlon. Dar nu neapărat pentru a-i da franţuzului cu punguţa în cap. Fiindcă am încercat, altădată, să surprind ceea ce se cheamă specificul naţional, îmi pot imagina scena întâlnirii lor. Bucuria de a-l fi prins în ofsaid pe conaţionalul lui Platini s-ar fi împletit, măcar de la un punct, cu o conversaţie tehnică extrem de interesantă. Omul nostru şi omul lor, chemat de vânzătoarea depăşită de situaţie, şi-ar fi regăsit neîndoielnic domeniul comun de specializare. Tâmplă lângă tâmplă şi vorbind într-o franceză cursivă, cei doi interlocutori ar fi dat episodului un rol, până la urmă, mărunt. E clar că nici mesele de ping-pong nu se mai fac cum se făceau pe vremuri. Cu această politică de export, export, profit, profit, unde se va ajunge? Pe vremea lui tata, nu se concepea achiziţie fără montaj, iar bunicul le-a făcut, cu mâna lui, mese de ping-pong şi de biliard tuturor celor din sat. Dar a cui ar putea fi această mână criminală care a pus piuliţe de cinci într-o punguţă cu piuliţe de şase, e dificil, monsieur, să descoperim. Precis a fost o bandă tehnologică; ştiţi, uneori dau rateuri. Un francez n-ar fi făcut o asemenea impardonabilă gafă. Dar haideţi să vă arăt un program nou, care mi se pare de asemenea imperfect, însă vă poate ajuta băiatul (aţi spus fetiţă? atunci pe drăgălaşa dumneavoastră fetiţă) să vadă pe ordinator unghiuri interesante din mari meciuri de tenis de masă. Românul nostru şi francezul lor s-ar fi despărţit în cei mai buni termeni, înjurând, amândoi, globalizarea datorită căreia se întâlniseră.
La mine a fost altfel. Numai gândul de a merge până la Decathlon cu o punguţă cu două piuliţe (una bună, alta rea) mi se părea tragicomic. Să protestez, să reclam, să fac scandal printre jucătorii de baschet şi pescarii din magazin: ar fi fost ceva de prost gust şi, în plus, împotriva spiritului olimpic. Am luat aşadar un şurub cu piuliţa-i şi m-am dus la un magazinaş românesc de cartier. Nu vă supăraţi, aveţi aşa ceva? Ne pare rău, noi nu ţinem, dar vedeţi alături, cu siguranţă au. Alături, era un tip de mare seriozitate, care sâmbătă dimineaţă, în magazinul lui deschis pentru orice fel de clienţi, părea că m-aşteaptă anume pe mine. Aproape că nu ne-am vorbit. I-am întins şurubul arătând discret piuliţa; s-a uitat fulgerător la mine, după care mâna dreaptă a pornit să scotocească într-un sertar cu mai multe compartimente. Cu mişcări de magician, a luat cu două degete o piuliţă şi a înşurubat-o ca în vis alături de cealaltă, franţuzească: cea bună, care nu ne zdrelise carnea, şi pe care o voiam acum multiplicată de vreo zece ori. Câte doriţi, zece? Întindeţi mîna, vă rog. În stare de transă, am întins mâna. Vânzătorul mi-a pus un pumn de piuliţe. Unele păreau să fie unsuroase. N-a vrut să-mi ia niciun ban; era culmea să-i mai cer şi o pungă.
Am obţinut-o de la magazinul de alături. Ca în basme, întoarcerea avea simetria iniţierii. Ajuns acasă, operaţiunea s-a încheiat în trei minute. Cornilleau s-a născut fără alte dureri – şi este nici mai mult, nici mai puţin decât cea mai bună masă pe care eu am jucat vreodată.
Undeva, prin măruntaiele sale, sunt alte piuliţe decât ar trebui, înşurubate în chinuri de o familie tânără şi fericită. Undeva, pe sub luciul ei de un albastru minunat, aleargă o dată cu mingea şi povestea mea.
