Puzzle

O cronică literară în revista „Argeș”

Stimate cititoare, stimați cititori,

Țin cronica literară lunară în revista „Argeș”

Iată textul cronicii mele, în două episoade, despre cel mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu

Puzzle

Frumoasă ambiția unei autoare ca Gabriela Adameșteanu de a-și onora locul în canonul nostru literar printr-un roman nou, Voci la distanță, publicat la patru ani după Fontana di Trevi, ce încheia o trilogie a unui personaj feminin, Letiția Branea. Față de autorii care trăiesc, literar vorbind, din amintiri, din succesul unei reușite epice obținute cu decenii în urmă, sau față de cei care scriu aproximativ una și aceeași carte, prin neputința de a-și lărgi universul ficțional, prozatoarea se reliefează prin comparație și contrast. 

Se observă imediat, la lectura noului roman, actualitatea lui. (Unul dintre cei mai buni exegeți ai prozei Gabrielei Adameșteanu, Sanda Cordoș, punctează pe coperta 4: „situat în imediata actualitate, în chiar anii noștri, cu toate provocările lor”.) Întâmplările prin care trec personajele și fundalul pe care sunt proiectate experiențele lor recente țin de prezentul nostru social și societal, încă de pe a doua pagină venind vorba despre „ministrul Sănătății”, Arafat, emisiuni TV cu „doctori severi care înșiră cifre alarmante” și „antivacciniste care le râd în nas”, „live-uri cu muribunzi atârnați de fire, țevi și măști de oxigen”; și despre debutul pandemiei, anterior ca plan temporal debutului romanului: „S-a golit de mașini și curtea Florentinei. Când a început pandemia, s-a temut că, odată cu prânzul, o să-i aducă și virusul de la turiști. A ezitat o vreme, pe urmă a rugat-o să nu se supere, dar nu mai primește pe nimeni în casă. (...) Lumea din jur o tratează de exagerată, de nebună, treaba lor! Urbea e plină de nevaccinați.” (pp. 10-11).

După cum se vede, punctul din care începe să „curgă” romanul nou al Gabrielei Adameșteanu nu se suprapune cu începutul pandemiei (decembrie 2019-ianuarie 2020), ci cu „etapa” de după producerea vaccinurilor și — încă mai aproape de prezentul nostru — refuzul de a se vaccina al multor români, refuz alimentat de teorii conspiraționiste. „Urbea e plină de nevaccinați” nu fiindcă autoarea fantazează sau fabulează prin ficționalizare (nu citim un roman parabolic, alegoric, distopic), ci fiindcă așa au stat lucrurile în realitatea românească a ultimilor ani (parcurgem un roman realist). Impresionează curajul prozatoarei de a-și începe romanul de 300 de pagini dintr-un prezent socio-istoric atât de fierbinte. De regulă, romancierii au nevoie de o anumită distanță față de evenimente pentru a le da o perspectivă și a le capta semnificațiile într-un tablou sau o frescă epică.

De asemenea, cititorul atent va sesiza imediat plăcerea de a scrie a romancierei, în interiorul codului realist, iar nu într-un regim de expresie prozastică în care creatorul își poate lua toate libertățile stilistice. Ca să dau un exemplu, în Cimitirul Buna-Vestire Arghezi își putea desfășura traiectoria auctorială aproape liber de condiționările romanului realist, ficțiunea urmând cursul unui arghezianism poetic și pamfletar, iar nu pe cel al realismului (în care personajele trebuie să vorbească cu firescul condiției lor sociale, în acord cu gradul lor de instrucție, cu vârsta, iar intriga e chemată să aibă cauzalitate). La Gabriela Adameșteanu, sesizăm o aceeași plăcere a scrisului și o similară „vervă” a comunicării, numai că ele urmează conturul personajelor, nu pe cel al instanței auctoriale ori narative. Or, această proliferare conversațională, dialogică și comunicativă constituind însăși platforma romanului intitulat, sugestiv, Voci la distanță, el este mult mai dificil de realizat și pus în pagini, fiindcă angrenează personaje diferite, fiecare cu lumea și biografia proprie, cu experiențele frumoase sau traumatizante prin care a trecut, cu ambițiile și deziluziile sale. În locul unui narator sau al unui „supra-personaj” care poate scrie strălucitor ca în romanul arghezian, avem aici un narator discret, cvasi-transparent, al cărui rol este acela de a media contactul nostru cu personajele (oarecum ironic, dacă ne gândim la „distanțarea socială” din pandemie), fără a distorsiona în vreun fel realitatea constitutivă personajului. La Arghezi personajele deveneau ușor caricaturi, fiind văzute din afară și îngroșate, prin distorsionare. În Voci la distanță, în schimb, efortul autoarei — și reușita ei eclatantă — este de a „comuta” cu precizie și finețe realistă pe lumea fiecărui personaj (fie el central, principal, secundar ori chiar episodic), naratorul eclipsându-se la momentul potrivit sau topindu-și contribuția (cum observa într-o cronică remarcabilă Al. Cistelecan) în discursul unuia dintre personajele feminine, Anda.

Asupra prozei Gabrielei Adameșteanu a stăruit ca un fel de pattern interpretativ al criticii ideea că unicul personajul viabil este Vica Delcă din Dimineață pierdută. Era un personaj memorabil, desigur, însă nu doar în „cheia” mahalagismului în care a fost citit (fiindcă la finalul romanului îi vedeam dimensiunea dramatic-tragică, suferințele de pe patul de spital), și nu singurul. (Profesorul Mironescu, Papa, este un personaj masculin la fel de bine construit ca Vica Delcă, dar deloc frust și „colorat” ca ea, ci dimpotrivă sofisticat.) Ca și cum ar fi dorit să rețină, pe lângă complexitatea tipologică a societății, și atenția criticilor neatenți, romanciera a creat, în romanele de după Dimineață pierdută, o vastă galerie de personaje de toate condițiile sociale. Această paletă tipologică este bogată și în puzzle-ul epic din Voci la distanță, sub ochiul autoarei și cu ajutorul naratorului, cum spuneam, discret constituindu-se profiluri de femei și bărbați, soți de prima și a doua căsătorie, copii care cresc și se răcesc de mamele lor ori ajung să le trateze atunci când ele îmbătrânesc ca pe niște copii, oameni cu stare materială bună sau nu, oameni care au trecut prin comunism ori din generațiile următoare, femei și bărbați care au plecat în Vest sau au rămas în România, familii cu drame ce ies treptat la iveală, prietene și prieteni care se despart și se regăsesc, în fine, personaje din trecut ce apar prin evocări sau măcar referințe conversaționale, și personaje din prezent, văzute și la vârsta de acum, și la cea a tinereții consumate. Gabriela Adameșteanu creează în noul roman o galerie impresionantă de personaje feminine și masculine, reușind să le „țină” în plasa deasă, cu ochiuri mici, a romanului și totodată în structura lui de profunzime. Pe o pagină din capitolul Oameni noi și case vechi, vom putea vedea incredibila capacitate de diferențiere tipologică a autoarei, care ține în mână atâtea personaje diferite și le reliefează din numai câteva propoziții, caracterizându-le parcă en passant pe fiecare. Densitatea prozastică este una cu totul neobișnuită:

„La munte, Anda s-a simțit ușurată că nu mai trebuia să-i viziteze pe Morari, așa cum le promisese.

N-a încercat să verifice ce-o fi fost adevărat în poveștile despre Letiția, purtate de torentul de furie și invidie al prietenei ei. Le poți cere Morarilor să fie drepți când îndură o atât de mare nedreptate a vieții? Poți să-i ceri Sultanei să accepte că o moștenire nemeritată va umple conturile unei bătrâne fără urmași, în timp ce ambițioasa ei copilă a suferit de foame și s-a îmbolnăvit fără asigurare medicală, pentru un doctorat iluzoriu?

Ca să-și târască zilnic trupul avariat, oamenii bătrâni au nevoie să vadă ceva înainte, dar ea, Sultana Morar, spre ce mai poate privi? O teamă superstițioasă o oprea s-o judece.

De când ieșise din apartamentul cu miros stătut, de oameni bătrâni și sărăcie, gândul că băiatul ei ar fi putut să se întoarcă la fel de bolnav cum s-a întors acea Claudie o apăsa. S-a liniștit atunci când a primit de la Liviu un răspuns dat în silă, sunt bine, lasă-mă, ce mă tot pisezi?!

Când îl pierduse pe băiețelul care o pândea, să-i sară în brațe când venea de la spital? Pe adolescentul care se lipea de ea, îi dădea câte o palmă peste fund, îi pipăia brațele cărnoase, se ascundea în părul ei lung, și ea îl ciufulea, drăgălindu-l? Hârjoneala, care se petrecea în fața lui Andu și a Deliei, îi făcea evident plăcere, dar se îmbujora la față, conștientă de impulsul lui tulbure. Îi scăzuse dependența de bunică, nu numai din cauza bolii ei, ci și fiindcă, în drumul lor spre independență, primii din lanțurile familiale la care renunță copiii sunt bătrânii.” (pp. 76-77).

În această pagină din Voci la distanță, sunt cinci alineate, un cuplu (Morarii) și Anda, Letiția, Sultana, Claudia, Liviu, Andu, Delia, bunica — opt personaje distincte.

Foto: ICR

În relațiile dintre personajele din Voci la distanță, fie ele feminine ori masculine, rude de sânge ori prieteni, soții și soți, copii dintr-o aceeași căsătorie sau din mai multe, parteneri de cuplu, fii sau fiice și părinții lor, se observă, ca și în alte romane ale Gabrielei Adameșteanu, o anumită cruzime. Ea nu se manifestă, firește, mereu, și mai ales nu atunci când unele personaje se află dimpreună în faza unei fericiri comune; dar alteori, însoțește ca o umbră sentimentele și afectele. Tablourile vieții sentimentale și ale celei de familie sunt conturate cu o mână sigură de o romancieră cu un simț excepțional al observației și al realismului infinitezimal. Gabriela Adameșteanu pătrunde cu privirea, într-un mod scormonitor, în viețile personajelor ei, apelând la cele mai variate strategii epice pentru ca acestea să se devoaleze, în absența unui Narator ubicuu, impersonal și omniscient, care în romanul realist tradițional avea know-how. Obligate să trăiască în „izolare” și „distanțare socială” din cauza pandemiei, prietenele aflate la o anumită vârstă (Anda, mai vechea noastră cunoștință Letiția Arcan, Corina) își fac reciproc dezvăluiri, povestind scene și episoade din trecutul lor, conversând abundent la telefon sau participând la ceea ce se numește „telefonul fără fir”: cineva a auzit ceva de la altcineva și acest ceva trebuie urgent comunicat peste mări și țări, ca și cum fără această comunicare personajele ar suferi de prea multă singurătate. În partea a doua a romanului, fiindcă Andei (cea care conduce „turnirul” confesiv) îi lipsesc dialogurile cu Letiția (internată în spital, cu Covid), ea ține să scrie, într-un folder pe computer, o poveste a Castelului din preajmă — dar până să ajungă la subiect, se „pierde” într-o lungă povestire a vieții ei trecute, cea de dinaintea Revoluției din 1989. Abia la finalul romanului doctorița care s-a apucat de scris apucă să facă o prezentare a Castelului: dar și aici apare a twist, fiindcă un personaj feminin din prezentul urbei montane în care se află Anda și Castelul se dovedește a fi unul și același cu o veche cunoștință a ei, din tinerețea din timpul ceaușismului, parcă dintr-o altă viață… Iată cum Anda dobândește și ea, cumva, veleități de scriitoare: această întorsătură cu totul neașteptată e plasată în finalul romanului, chiar pe ultima pagină. Deși doctorița cunoștea amănuntul de intrigă semnificativ (soția primarului uns cu toate alifiile din urbea montană este Flori Trif, vechea ei cunoștință, recăsătorită), ea nu-l pune pe hârtie (mai exact, nu-l tastează la computer) decât la sfârșit. 

Nu doar Gabriela Adameșteanu utilizează, așadar, strategii complexe pentru a reface ca într-un puzzle viețile personajelor și lumile lor interioare; ci și acestea, unele dintre ele, au o curiozitate aproape nesățioasă în a afla cât mai mult(e) și a „da mai departe” povestea, istoria, experiența, sub formă de adevăr factual ori de bârfă. E un joc foarte subtil, în Voci la distanță, între ceea ce un personaj spune despre sine însuși și ceea ce ascunde, între ceea ce hotărăște că merită și trebuie relatat și ceea ce se cere păstrat secret — iar această pendulare între dorința de a povesti cu lux de amănunte și cea contrară, de a îngropa totul în uitare, caracterizează deopotrivă femeile și bărbații, prieteniile și amorurile conjugale ori extraconjugale. Romanul este plin de ascunzișuri, secrete, relații adulterine, înșelări ale soției de către soț și invers, începuturi noi prin alte mariaje, despărțiri afective făcute cu acea cruzime specifică nu unui singur personaj, ci mai tuturora. Căminul devine un loc rece, în care soții se înșeală unul pe altul, iar copiii, când vor crește, vor manifesta aceeași cruzime față de părinții lor. Într-una dintre cele mai puternice scene din roman, vedem cum nici măcar suferința atroce nu atenuează această insuportabilă răceală dintre membrii aceleiași familii, care se studiază unii pe alții cu o curiozitate cvasi-morbidă, ca și cum ar fi vorba de niște străini urmăriți prin gaura cheii. Aflată în ultima fază a bolii și agoniei sale, o mamă este văzută și descrisă de fiica ei, doctorița Anda, într-un chip de un realism înfricoșător:

„A doua zi n-am mai putut ajunge la ea, am rămas într-o gardă unde au picat urgențe toată noaptea. M-am întrebat pe urmă dacă nu cumva preferasem să stau în spitalul meu, gestionând nenorocirile altora, decât să ajung la spitalul ei și să privesc nenorocirea noastră în față. 

Cum am ieșit din gardă, am luat un taxi și m-am repezit în salonul de terapie intensivă, cu mirosul de-acum familiar de săpun, medicamente, fecale, urină. Am trecut printre paturile cu draperii de mușama, fiecare având la cap o tăbliță neagră cu numele, vârsta, operația, medicamentele. Ea avea fața umflată, ochii încercănați și buzele subțiate, acoperite de o crustă portocalie, prinse între ele cu ațe de salivă cleioase, când le întredeschidea.” (pp. 260-261).

După această descriere atroce, „dialogul” dintre mamă și fiică va continua tot în nota unui realism de o terifiantă exactitate a consemnării și detalierii:

„M-a întrebat de câteva ori: unde suntem?, i-am răspuns că la spital și, după un minut sau două, m-a întrebat iar, la fel: unde suntem?

Se uita suspicioasă la tuburile de la perfuzie care, cu câteva zile înainte, se desprinseseră și-i udaseră patul. Am chemat infirmiera să i-l schimbe, s-o spele și să-i ungă spatele pline de escare. Reanimarea se golise, eram singure și tăceam amândouă. Încercam, cu un pieptene cu dinții prea deși, să-i netezesc părul, încâlcit de-atâta stat în pat. 

«Te urăsc», mi-a zis, pe neașteptate.

Avea o voce răgușită, impersonală, străină. Ochii i se măriseră pe fața pământie. M-am uitat în jur să văd dacă a auzit-o cineva, dar nu era nimeni în preajmă. Avea să rămână secretul nostru, primul și ultimul. Mintea mi se golise și îmi auzeam bătăile inimii.

«De ce?», am întrebat-o, în fine, cu o voce nesigură.

«Așa», mi-a răspuns, senină, ca după un capriciu, care făcea și mai inexplicabil ceea ce îmi spusese înainte.

N-a mai rezistat decât o zi. Moartea ei m-a luat pe nepregătite, la fel ca și a tatei.” (p. 261).

Cruzimea observației directe (felul cum descrie fiica starea în care se află mama ei, cum o portretizează în halul în care este) și a replicilor date pe neașteptate de către mama suferindă sunt „susținute”, desigur, nu neapărat de un sadism al personajelor, cât de un firesc existențial construit meticulos de către prozatoare, în același regim realist, și care caracteriza, nu mai puțin, romanele anterioare ale Gabrielei Adameșteanu. Voci la distanță este un roman sensibil diferit de precedentele, dar împarte cu ele această privire necomplezentă, fără menajamente, aproape necruțătoare pe care o mare romancieră o fixează asupra tuturor personajelor sale. Fără excepție, acestea sunt și în romanul de față văzute și descrise, auzite și ascultate, portretizate fizic ori sondate lăuntric fără ca prozatoarea să evite ori să ocolească aspectele ori laturile dezagreabile ale personalității lor, gesturile urâte, faptele reprobabile, secretele murdare, minciunile, chestiunile inavuabile. Și din unghiul celălalt privind lumea romanului și felul în care evoluează, în ea, personajele: chiar și cei mai odioși parveniți, precum Tatarcan, au calități subliniate îndeajuns de romancieră, prin intermediul personajului care face descrierea (Anda). Când personajele cele mai josnice au merite și calități iar personajele cele mai luminoase au defecte, vicii și fapte reprobabile „la activ”, realismul prozastic se suprapune perfect realității existenței sociale și individuale, în toată complexitatea lor. Este o obiectivitate epică dusă până la ultimele consecințe, până la radiografia precisă a fiecărui tip romanesc, cu amestecul „impur” de bine și rău, frumos și urât, ordinar și excepțional. Astfel că, pe lângă personajele atât de complexe din Voci la distanță, cele ale unor prozatori români din generația literară a Gabrielei Adameșteanu par schematice și „unilaterale”.

Nu mai puțin impresionantă decât galeria tipologică a romanului este capacitatea autoarei de a realiza (prin intermediul dialogurilor, monologurilor și paginilor scrise de doctorița Anda) o extraordinară frescă a vieții din comunism, mai precis, din „Epoca de Aur” a lui Nicolae Ceaușescu. Tot încercând să ajungă la povestea Castelului, Anda retrăiește episoade existențiale din propriul trecut și le consemnează; iar de aici, de la cercul familial, povestirea se întinde în toate părțile și va prinde în pânza ei lumea aceea dinainte de 1990 și viața de atunci. Un tânăr cititor de astăzi, născut după 1990, și care nu a trăit o zi în comunismul ceaușist, va găsi în romanul Gabrielei Adameșteanu totul, cu o bogăție a detaliilor probante și o finețe a observației ideologic-sociologice cu totul neobișnuite. Poate că această calitate a retrospectivei devine și singurul element neverosimil al romanului: doctorița Anda scrie prea bine și descrie prea amănunțit și exact ceea ce am trăit cu toții. De fapt, pe folder-ul ei din computer ar trebui trecut numele Gabrielei Adameșteanu.

The Winner Takes It All e melodia formației ABBA care apare frecvent, obsesiv, cu versurile ei în paginile romanului (dă chiar și titlul penultimului capitol). Playing by the rules— și anume după regulile prozei realiste —, Gabriela Adameșteanu a câștigat și ne-a câștigat literar încă o dată, într-o manieră eclatantă.

---

Gabriela Adameșteanu, Voci la distanță, roman, Editura Polirom, Iași, 2022, 304 p.

Foto: Centrul Cultural Pitești

Toate textele mele de pe platforma Substack le veți putea citi, ca și pe acesta, gratuit, în fiecare marți. Dacă doriți să vă abonați la contul meu de Patreon pentru a avea acces oricând la întregul meu conținut (Texte | Newsletter Cultural | Cursuri academice online), folosiți pentru abonare butonul

Dacă v-a plăcut acest text din Texte © Daniel Cristea-Enache, îl puteți distribui prin butonul de mai jos. Vă mulțumesc pentru că faceți parte din comunitatea celor peste 12.000 de cititoare și cititori ai mei! 📖