Thriller

O cronică în „Contemporanul - ideea europeană”

Stimate cititoare, stimați cititori,

Țin cronica literară lunară în „Contemporanul - ideea europeană”

Iată textul cronicii mele din numărul pe aprilie al revistei:

Thriller

Liviu Ioan Stoiciu este unul dintre cei mai constanți scriitori din ultimele decenii, scriind și publicând carte după carte, într-o generație precum a „optzeciștilor” în care o asemenea ritmicitate ține mai degrabă de domeniul excepțiilor. Revăzând sumarul ultimei mele cărți de cronici, Linia de contur, în al doilea volum, cel consacrat poeților, am numărat nu mai puțin de șase texte critice pe care le-am scris, într-un deceniu și ceva, la cărți de poezie ale lui Stoiciu — ceea ce înseamnă că autorul a scos câte un volum la doi ani, unele fiind, e drept, reeditări ori antologii. O atare prolificitate mă face de regulă circumspect, întrucât autorii care publică foarte mult au un spirit critic invers proporțional. Însă poetul acesta este unul aparte: deși consider că îi cunosc poezia destul de bine, „însoțindu-l” prin cronici încă de la începuturile activității mele critice, fiecare carte a sa are capacitatea de a mă surprinde. Iată un mod de a recunoaște un mare scriitor contemporan, pe care îl verifica prin propriile reacții și un critic de poezie precum Lucian Raicu, în anii ‘60 și ‘70. Poetul cu majusculă este cel căruia îi recunoști cu ușurință imaginarul artistic, sintaxa lirică, lexicul de o anumită factură, simbolistica de asemenea personală ori măcar personalizată, sound-ul care îi este propriu; și la care mai este ceva: chiar atunci când regăsim într-o carte a sa nouă toate aceste particularități, poetul respectiv te surprinde și te impresionează.

Este exact ceea ce se poate constata parcurgând Luare aminte, noul volum al lui Stoiciu, publicat (și redactat impecabil) în seria „Poeți de azi” a Editurii Rocart, și pe coperta căruia autorul își cere „iertare”, de ce?, fiindcă „îndrăznește” să mai scrie versuri. Sunt o sută de pagini de poezie, împărțită în două secțiuni aproape egale ca întindere (a doua are un plus), cu titluri sugestive (Înainte vreme și Degeaba) însoțite de cuvinte date între ghilimele, cu o tonalitate evanghelică și proteguitoare în felul unor descântece: „apărătoare de rele și de durere”, „pentru bunul mers al vieții și al treburilor”. Volumul se deschide nu cu o dedicație sau un motto, ci pe o aceeași notă de umilitate auctorială, a poetului care se căiește că încă scrie: „Cerând iertare”. Și după acest intro, suntem deodată proiectați, cu putere, în universul poetic inconfundabil al lui Stoiciu, din care nu ne mai putem „extrage” decât la final.

O diferență, totuși, față de cărțile anterioare o reprezintă „împrumutarea” vocii poetic-narative unor personaje. Strategia era utilizată și înainte, însă acum Stoiciu o face, așa zicând, pe scară largă, persoana I singular fiind folosită și „ocupată” de un număr mare de locutori, uneori portretizați fizic. Chiar dacă nu-i vedem întotdeauna pe acești vorbitori ai poeziei lui Stoiciu, îi auzim prin textul-suport pe care li se imprimă spusele și care este chiar poemul pus la dispoziția lor de către autorul devenit, și el, ascultător. Poetul se retrage de pe scena propriei lirici, lăsând personaje de tot soiul să dea buzna aici și să istorisească felurite lucruri, să se plângă, să-și amintească, să delireze, în timp ce autorul ia loc în sală, ca spectator. 

Față de scriitorii (mai ales de proză) care își proiectează discursul peste cel al personajelor, Stoiciu procedează invers, eliberând astfel spațiul poetic de o perspectivă dominantă, de un protagonist în care să se regăsească. Astfel des-centrat, textul devine un teren al tuturor posibilităților, un patinoar aglomerat pe care se întretaie traiectorii, într-un mod aproape aleatoriu. Mai toți par că vor să-și folosească „manualul de spovedanie”, să ne arate ce și cât au suferit, să istorisească întâmplări bizare. Autorul oferă și un „alibi” realist pentru această devălmășie de voci pe care trebuie să le ascultăm cu (titlul volumului) „luare aminte”: majoritatea intervențiilor aparțin unor personaje traumatizate și deviante, pe deasupra și alcoolizate în ultimul grad. „Mai bem un rând?” este o întrebare justificatoare pentru ceea ce va urma, așa cum elocventă va fi și ieșirea clătinată dintr-un bufet, cu gândul reîntoarcerii grabnice acolo, ori rugămintea fierbinte pentru „încă o sticlă de vin”. Nivelul, poate, cel mai de jos este al unui personaj care, „când/ rămâne singur-singur, bea în canal cu aurolacii votcă/ și motorină”, aceasta fiind „plăcerea lui azi”. Dar să vedem cum este inserată această tipologie umană, cu tot cu experiențele ei joase și vocile care le exprimă, în structura poemului, construit cu o mare subtilitate de Stoiciu. În Nevoitor, din care am desprins versurile de mai sus, intervenția personajului lăsat să se „desfășoare” în text începe să curgă după un „zice” pus rapid, ca în treacăt, de către autorul ce se va retrage după al doilea vers:

Venit dinspre pădure. Și care seamănă cu o bătaie

îndepărtată de tobă. Zice: nu

mi-a mai rămas decât să asist la finalul piesei, să

număr de aici înainte anii de adio —

ce-am avut și ce-am pierdut, lumina se va stinge brusc, îmi

voi pierde coeziunea interioară și

norocul mă va părăsi. E o idee, mă voi strivi,

căzut de undeva de sus, de pe un bloc de 33 de etaje,

neridicat încă în București. Care se produce

datorită neglijenței. Că așa mi s-a ghicit: vei muri

strivit, a început numărătoarea inversă,

ține-te bine! Dar fiecare zi

e greu de suportat, darmite trei ani, e prea mult,

Doamne, mai taie din final…”

Suntem spre finalul primei strofe (mai e un vers din ea) și, după „zice”, a vorbit exclusiv personajul adus de autor în spațiul poemului său. Se produce acum intrarea în scenă a celui din urmă, cu o perspectivă nejustificată realist, autorul cunoscându-și personajul cu o omnisciență de tipul celei din romanul tradițional:

Nevoitor, aspru. Și un om de rugăciune. Iarna

îi țin de cald doi câini vagabonzi. Când

rămâne singur-singur, bea în canal cu aurolacii votcă

și motorină, asta e plăcerea lui azi. Culmea,

mai are și vise. Domnule, am visat că tundeam o oaie,

o fi bine? Până în ultima clipă — vrednic de milă:

vrea să se comporte normal.

Nu-și mai dorește decât să lase toată noaptea pe masă

lapte și prăjituri pentru cine o fi să mai

rămână pe aici, trebuie doar să mai facă rost de bani.

Poemul s-a încheiat aici și insolitul lui vine nu numai din ceea ce istorisește personajul, ci și din senzația că perspectivele au interferat, fie prin stilul indirect liber detectabil în strofa a doua, fie prin chiar suprapunerea unor proiecții interioare ale eului auctorial peste experiențele altuia, și anume ale unui personaj deviant „care vrea să se comporte normal”. 

Altfel spus, Stoiciu caută să constituie o galerie de personaje și o colecție de „voci” care să ducă până la ultimele consecințe și să dea corp unor pulsiuni ale eului „principal”. Cel care bea votcă și motorină cu aurolacii în canal se exprimă elevat („îmi voi pierde coeziunea interioară”), povestește că i s-a ghicit că va muri (după cum ne previne și autorul pe copertă că i s-a ghicit lui: personajul va muri „strivit”, iar autorul de „moarte violentă”), are impulsuri suicidare (într-un alt poem îl vom vedea pe autorul ipostaziat ca personaj în fața gestului ultim, cu briciul în dreptul gâtului); și, pe tot parcursul istorisirii lui, pare foarte bine cunoscut pe dinăuntru de autorul care, conform scenariului autenticist, ar fi trebuit să-l descopere odată cu noi. 

Interpretarea mea este că în Luare aminte poetul dă corp și formă unui fond subconștient, proiectându-l în afară și urmărindu-l — cu o anume fascinație — în personajele pe care le-a creat din acest „aluat” propriu. Nu exclud, desigur, nici varianta ca Stoiciu să fi studiat atent această tipologie a dezmoșteniților sorții, reținând-o într-un exemplar uman sau altul din realitatea socială autohtonă. Nu e dificil să ne aventurăm într-o bodegă sordidă pentru a găsi acolo vorbind întruna asemenea personaje gorkiene. Însă pe acest nivel de realitate înconjurătoare, autorul a imprimat propriul subconștient, făcând să se întâlnească obiectul observației și subiectul cunoscător. Ca într-un thriller, cartea va fi plină de secvențe atroce și scene întregi de o tensiune aproape insuportabilă. Un personaj „vine cu o seringă în mână”, altul „târâie după el pe alee o cămașă de/ pijama pătată de sânge, legată cu sfoară”, cineva se taie cu lama, altcineva își înfige cuțitul în el, doi (foști) îndrăgostiți contemplă „mormanul de cranii și/ oase din subsolul bisericii”. O altă biserică a fost folosită ca grajd și se pune întrebarea dacă „o fi murit Dumnezeu”. Apar vrăjitoare, descântătoare, Diavolul căruia i se fac promisiuni (de obicei este invers) ori Ăla-din-Baltă care pare a fi tot Necuratul… Nefericiții, milogii, cerșetorii, posedații, devianții, alcoolicii anonimi traversează cartea lui Stoiciu ca o procesiune a lui Bruegel, poetul dându-le spațiu textual și câte ceva din sine însuși. Foarte rar perspectiva devine tranzitivă și auto-centrată, ca în Cel ce nu e, unde vocea poetului se face auzită direct. În rest, o lume tulbure și stranie iese la suprafață din chiar eul liric (așa cum iese uneori din subconștientul nostru, în vise), devenind substanțială și de un extraordinar efect poetic.

Luare aminte este un volum marca Stoiciu; și în ce mă privește îl voi „ierta” mereu pe atât de originalul poet dacă va continua să scrie la acest nivel artistic.

----

Liviu Ioan Stoiciu, Luare aminte, Editura Rocart, Băbana — Argeș, 2022, 112 p.

Foto: Centrul Cultural Pitești

Toate textele mele de pe platforma Substack le veți putea citi, ca și pe acesta, gratuit, în fiecare marți. Dacă doriți să vă abonați la contul meu de Patreon pentru a avea acces oricând la întregul meu conținut (Texte | Newsletter Cultural | Cursuri academice online), folosiți pentru abonare butonul

Dacă v-a plăcut acest text din Texte © Daniel Cristea-Enache, îl puteți distribui prin butonul de mai jos. Vă mulțumesc pentru că faceți parte din comunitatea celor peste 12.000 de cititoare și cititori ai mei! 📖