Un eveniment literar (I)

O cronică în „Literatura de azi”

Stimate cititoare, stimați cititori,

Țin cronica literară săptămânală în „Literatura de azi”; o puteți citi și în revistă aici:

https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/cronica-literara/un-eveniment-literar-i-59690

Iată textul cronicii:

Un eveniment literar (I)

O receptare critică palidă a avut, până în prezent, cartea de poezie scrisă de Andrei Codrescu direct în limba română, Metroul F, subintitulată explicit Doi ani pe românește și cuprinzând — după cum e menționat pe pagina de gardă și o spune însuși autorul în cuvântul său introductiv — texte publicate în revista „Scrisul Românesc” între 2017 și 2019. 

Este primul volum liric în românește publicat de Codrescu după Instrumentul negru (2005), în care autorul devenit poet american își reunea poeziile din anii ’60 la multă vreme după ce le scrisese; și după Submarinul iertat (2007), scris la două mâini cu Ruxandra Cesereanu și prefațat de Mircea Cărtărescu. Tocmai de aceea, este pentru mine de neînțeles ecoul critic slab al unei asemenea apariții editoriale prin care un poet de calibrul lui Codrescu revine în literatura română în modul cel mai direct, printr-un volum de poeme noi care nu au fost traduse din engleză, ci scrise direct în românește. În afara unei recenzii publicate de aceeași Ruxandra Cesereanu în „Steaua”, a unei cronici semnate de Horia Dulvac pe site-ul Poetic Stand și unei întâlniri cu studenții la Literele clujene, se poate spune că mediul critic autohton i-a rămas dator poetului întors la limba română. Nici în Istoria literaturii române contemporane a lui Mihai Iovănel, carte apărută în 2021, la doi ani după Metroul F, propunându-l pe autor în capitolul final ca un model al „implantului” și urmărind „povestea reinfiltrării literaturii române de Andrei Codrescu”, nu există vreo referință la volumul acesta în care „reinfiltrarea” se produce sub ochii noștri. De prea multă subtilitate hermeneutică și speculând pe orișice subiect, criticii noștri riscă, iată, să rateze un eveniment literar care se întâmplă chiar în „curtea” lor. Ca să nu mă extrag comod din situație, să menționez că nici eu nu sunt mai breaz: deși am petrecut o zi foarte frumoasă la Londra, cu ocazia unui Târg de Carte, cu Andrei Codrescu, vizitând pe îndelete un muzeu și luând apoi, tot pe îndelete, o masă la restaurant, n-am avut știință de evenimentul literar din titlul cronicii mele decât atunci când Carmen Firan mi-a dat pur și simplu in manu cartea de față — ca și cum n-ar exista internet și n-am putea afla despre o apariție editorială importantă, fiind absolut necesar să pipăim obiectul de hârtie ca să urlăm: „este!”...

În ultima frază m-am contaminat de stilul liber și atât de personal al lui Codrescu, al cărui cuvânt înainte, intitulat Vânătoarea de poezii, este pe cât de profund, pe atât de spiritual și amuzant. Autorul relatează, în modul său lipsit de morgă, cum Carmen Firan i-a cerut două poezii lunar pentru revista „Scrisul Românesc” și cum nu a putut să o refuze, luptându-se cu aplicația Note de pe I-phone și tabletă, fiindcă programul Word, deși „se fudulește cu o mulțime de limbi”, este „un coșmar” în ce privește limba română, lipsindu-i litera ș și toate majusculele cu diacritice românești. Nici Google nu ajută mai mult, întrucât Google „traduce ca un turist beat într-un bar din Tulcea”. (De ce din Tulcea? va întreba cititorul atent. Și voi răspunde: fiindcă acolo sunt destul de mulți turiști străini, pregătindu-se a vizita Delta și poposind, ca un preludiu al explorării ei, în barurile și restaurantele înșirate frumos pe faleză.) 

Înainte de a o lăuda pe Carmen Firan pentru know-how („știe poezie ca nimeni altul în America”) și pentru spiritul neconcesiv („dacă poeziile cerute n-ar fi fost bune, mi-ar fi zis fără jenă”) și de a o face chiar personaj în câteva texte din Metroul F, Codrescu se împarte între „nostalgia muzicii poeziei românești” și sila față de momentul „istoric” din Statele Unite, moment în care „un slab-de-duh cu pretenții de dictator devenise președinte”. E vorba de Trump, firește, între timp înlocuit de Biden, dar nu înainte ca suporterii săi radicali, la fel de „slabi-de-duh” ca idolul lor, să asedieze Capitoliul. Iar capitolul Trump din istoria recentă americană îl face reactiv pe poetul redevenit cetățean, și încă într-un mod tranzitiv, iar nu indirect și aluziv. „Eu vin — scrie memorabil Codrescu — din epoca când poezia era interzisă să comenteze despre polis. Din fericire nu mai e cazul. Metaforele universale care criticau oblic regimul politic s-au așezat (frumos) în istoria literară. Inteligența și blestemul s-au întors în poezie.” (p. 6). Remarcând o „ingerință” a englezei americane în româna redescoperită de autor ca limbă de expresie poetică (în românește nu se spune „poezia era interzisă să comenteze”, ci „poeziei îi era interzis să comenteze”), să observăm că această „revenire la limba iubită a copilăriei și adolescenței” nu a fost deloc ușoară. Dificultatea de a folosi din nou în poezie limba română este direct proporțională cu ușurința autorului de a-și construi imaginile și asocierile în limba țării „de adopție”. Căci limba nu este pentru un scriitor o haină pe care s-o scoată ușor pentru a-și pune alta, mai potrivită în context, ci o parte intimă a gândirii, corespondentul lingvistic al raportării la un referent. Când Cioran evita să vorbească românește cu conaționalii săi veniți la Paris, o făcea nu din „parvenitism” intelectual, ci fiindcă deja el gândea-scria în franceză, iar revenirea la română, fie și pasageră, îi bruia relația de profunzime cu limba aleasă ca instrument de expresie. În mod similar, Codrescu își recunoaște deschis „greșelile lingvistice”, ideile „întortocheate și americanizate” și „diacriticele inumerabile”; și mulțumește încă o dată, acum nu ca unor editori, ci ca unor lectori atenți ai poemelor sale românești, lui Carmen Firan și lui Adrian Sângeorzan care au „corijat, discutat și diacriticat” versurile.

Efortul a fost pe măsura rezultatului final, acesta fiind pur și simplu extraordinar. Formulând încă de acum judecata de valoare, să spun că Metroul F e un volum de vârf artistic și un veritabil eveniment literar, deși până acum nu a fost receptat ca atare. Dar chiar neconvingătoare poetic și „însăilată” să fi fost cartea de față, ea tot ar fi însemnat ceva important: strădania autorului american de a redeveni poet român, și nu prin traducere ori prin recuperarea nostalgică a versurilor de tinerețe, ci prin scrisul de acum de poezie în limba copilăriei și adolescenței. Scriitoarei Carmen Firan și revistei „Scrisul Românesc” nu li se poate deci mulțumi îndeajuns pentru a fi prilejuit o asemenea revenire eclatantă a lui Codrescu la limba română. Majoritatea textelor din volum sunt la cel mai bun nivel, iar câteva — masterpieces.

Până la analiza acestora din urmă, să mergem cu Metroul F în direcția referințelor românești din poeme. În definitiv, Codrescu ar fi putut să scrie în română dar nu neapărat cu un conținut sau cu constituenți din fosta lui patrie. Când, pe lângă instrumentul de expresie care este limba, apar și secvențe, referințe, contexte, sugestii, „fire” românești în textul și textura poemelor — acest fapt semnalizează o re-asimilare a unui fond românesc la un nivel de adâncime. Codrescu nu scrie aceste poezii ca și cum le-ar compune în italiană sau în germană sau în orice altă limbă, tematizând tot ce-i traversează lui imaginarul poetic. El scrie în română și totodată cu ocurențe și chiar recurențe românești, ceea ce arată, aproape pe viu, cum cordonul ombilical cu limba fostei patrii nu a fost niciodată tăiat. Mihai Iovănel observa în Istoria lui „resurecția românească” a scriitorului americanizat, chiar fără să facă referire la această carte ce o confirmă din plin. Iată câteva exemple ale românității niciodată pierdute de acest poet cu identitate plurală, româno-evreu-american ca și Norman Manea în proză. În Cocoașa, autorul intervine direct, ca și cum ar explica la tablă cititorului neprevenit:

Poeziile-s mai simple când le trag

direct din izvorul subteran al limbii prime.

În Istoria, face o aluzie ironică la „o coadă spectaculoasă ca pe vremuri”, nostalgic parcă și după mizeria regimului trecut din care plecase; și tot aici, poetizând această coadă „care șerpuia prin tot orașul până în cer”, nu uită să folosească un verb exemplificator pentru condiția celor din „lagărul socialist” (mai țineți minte? la cozi ni se dădea sau se băga marfă), și anume verbul a da: „dar ce așteptau sau credeau c-o să li se dea”. În finalul din Istoria, poetul își consemnează starea nostalgică după fosta lui lume, laolaltă cu soluția de evitare a acestui sentiment: „mă apucaseră nostalgiile am fugit în zig-zag”. Dar nostalgiile nu dispar, ci îl urmăresc pe Codrescu ca în Teroare sub soare, și anume „ca un agent al Securității etern neobosită”. 

Poetul pare a parcurge o re-reromânizare accelerată, nu numai prin amintiri și nostalgia copilăriei și adolescenței sibiene, ci și prin inserturi mai noi în țesătura poeziei sale. În New York continuat cu un citat din Carmen, el face rime vesele și absurdiste de felul următor: 

Minutul Cluj și minutul Craiova

se înțeleg cu viscolul și sorcova.

În Descântec, poetul-călător cu metroul F (nu e o metaforă, nu e F de la Frumusețe sau Fantezie sau Flacără, metroul ăsta există în New York, iar pe coperta volumului e dată chiar linia pe care merge), înainte de versul final, splendid, „Prezentul se amestecă în trecut dar nu pot să-l descântec”, scrie un altul: „Este exact momentul când în Sibiu eu ies din pântec”. În alte poeme va scrie despre „noaptea de sânziene”, despre „limba copilăriei”, despre traducerile proprii din Blaga sau va face, cum spune, un Sonet bacovian, încheiat cu un alt vers memorabil: „Cine revine la umezeala uneltelor vii? Bacovia știe.”.

Referințele românești sunt așadar biografice, social-istorice, personale dar și literare și culturale în sens larg. E ca și cum Codrescu ar fi fost pregătit pentru revenirea la limba primă a poeziei sale, în sensul unui constituent interior niciodată pierdut cu adevărat și în mod irevocabil. Rememorarea adolescenței sibiene se manifestă din plin într-unul dintre cele mai frumoase poeme din carte, Ad Astram, dedicat lui Nicolae Stoie, prieten din copilărie care a murit în 2017, provocându-i poetului americanizat un vertij nostalgic, aproape fizic. Textul trebuie citat integral:

Ce mai zice Stoie. A murit.

A murit prietenul meu din copilărie care ne recita

în traducere proprie pe François Villon la Butoiul de Aur

unde ne îmbătam ieftin în Sibiul înzăpezit de iarna

crâncenă care semăna leit cu iarna lui Villon din secolul lui.

Poezia țâșnea în vinele noastre de adolescenți mâniați

de nu știu ce din epoca noastră vinovată de ceva simțit

dar necunoscut ca amărâții noștri părinți cufundați în tăcere.

Știa ceva Stoie care venea din adâncul poeziei medievale

acoperită și ea de tăcerea și trecerea timpului viscol necruțător

sub micuțul soare negru înecat în cupa de tinichea ca un ban.

Ce zici Stoie? Cum arătăm de acolo?

Où sont les neiges d’antan ?

Iar călătoria noastră cu metroul F — luat anume pentru noi de poet — abia a început.

------

Andrei Codrescu, Metroul F. Doi ani pe românește, Fundația-Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2019, 68 p. 

Foto: Centrul Cultural Pitești
Design pe Canva: © Daniel Cristea-Enache

Toate textele mele de pe platforma Substack le veți putea citi, ca și pe acesta, gratuit, în fiecare marți. Dacă doriți să vă abonați la contul meu de Patreon pentru a avea acces oricând la întregul meu conținut (Texte | Newsletter Cultural | Cursuri academice online), folosiți pentru abonare butonul

Dacă v-a plăcut acest text din Texte © Daniel Cristea-Enache, îl puteți distribui prin butonul de mai jos. Vă mulțumesc pentru că faceți parte din comunitatea celor peste 12.000 de cititoare și cititori ai mei! 📖